Întru sau despre Limită

Posted on

Limita este o linie care marchează capătul unei întinderi, a unei acţiuni, a unei puteri, chiar. Limitaţia este una din categoriile kantiene, iar Fichte face deosebirea între „limită” (grenge) – ca limitare de drept şi „barieră” (schranke) – ca limitare de fapt, accidentală şi succeptibilă de a fi depăşită de drept.

În româneşte, cuvântul care exprimă cel mai bine limitare fiinţei umane pare să fie „ÎNTRU”, căci semnifică o închidere (cercul) şi totodată o deschidere (orientarea, săgeata creştinilor).

Limita cuprinde un început, un sfârşit o finalitate. Finalitatea este caracterul a ceea ce are un scop. Finitudinea este proprie fiinţei umane ce „i se descoperă în teama de moarte” (Martin Heidegger). Este acea necesitate care ne constrânge să alegem în mod liber şi arbitrar între posibilităţile care ni se oferă.

Limita este, aşadar, destinul fiinţei finite – omul. Care-i prin excelenţă limitat. Nici măcar în geometrie, una din creaţiile specific umane, nu are deplina posibilitate de a controla realităţile: „adevărul nu este limita realităţii ci, dimpotrivă, libertatea este sursa adevărului. Daţi unui matematician o ipoteză falsă şi vă va construi o lume imaginară ale cărei părţi vor fi absolut coerente între ele. Numai că niciuna din acele părţi  nu va fi conformă cu realitatea lucrurilor.” (James McAsh).

Dacă ceva este în măsura în care are hotare (scrie Gabriel Liiceanu), a fi înseamnă a avea o identitate iar un lucru este atâta timp cât fiinţează între/întru hotarele lui. Un lucru încetează a mai fi  odată cu destrămarea hotarelor lui: „despre un om nu se poate spune decât după ce el a fost, la capătul tuturor hotărârilor sale, neîmplinite şi împlinite, când suma eşecurilor sale poate fi făcută (tot Gabriel Liiceanu). Eşti acolo unde îţi sunt graniţele. […]
Conturul tău este şi conţinutul tău de viaţă (după Constantin Noica).

Totuşi, hotarul este tot ce poate fi mai superficial din om. Este ca epiderma, ca numele. Te delimitează şi defineşte în acelaşi timp. Tot ce este mai superficial în om devine prin a fi şi ceea ce este mai profund. După numele lor sunt chemate şi există, într-un anume fel, toate lucrurile. „Triunghiul a cărui sumă a unghiurilor  nu este egală cu 2 unghiuri drepte, este, prin esenţa lui, potrivnic naturii. Dintr-o asemenea anomalie ar decurge o geometrie negeometrică, cum ar fi un poem nepoetic, o geometrie pervertită şi degenerată. Răul geometriei (Aristotel, citat de Imre Toth în „Palimpsest”).

Hotarul (vine din maghiară – „hotar”) îşi găseşte, în lumea omului, 2 dimensiuni. Una fizică – zăgazul, marginea, frontiera, hatul – şi una ce ţine de alcătuirea internă a omului. Răzoarele pot fi strâmbe, nedrepte. Aduc haos, moarte, ordine, viaţă oamenilor. Istoria lor e istoria omenirii cu dreptăţile şi nedreptăţile ei.

Traducătorul din 1688 al Bibliei trecea printre poruncile de pe tablele lui Moise „să nu muţi hotarele aproapelui tău!”. Constantin Noica scrie că dracul stă la hotarul dintre laturi şi oameni. El operează în primul rând în lumea verbului auxiliar „a avea”. Odată cu acest verb apare limita fizică a lumii omului. „Dracul are în latul lui limitaţia ce limitează, zeii şi omul limitaţia ce nu limitează”. Omul, prin hotarele fizice este finit, hotărât, dar, pentru prima dată în lume este şi infinit. Ca fiinţă a unicităţii sale este într-o continuă de-finire. El are posibilitatea de a hotărî, poate da hotare şi îşi poate da hotare.

A fi hotărât are pentru om dublu sens: el primeşte hotare (tipar) din afara sa şi, totodată, din  interior (îşi pune hotare, se hotărăşte). „Hotărăşte-mă, pune-mi hotare, dă cuprins şi înţeles dragostei mele ca ea să poată fi fără hotare” cere omul, căci limitele nu despart o făptură de alta, ci îi exprimă plinătatea, o conturează.

Modurile hotărârii: hotărârea în privinţa ta, hotărârea în privinţa unui lucru, hotărârea în privinţa cuiva, hotărârea în privinţa multora, exprimă plasticitatea hotarului. „Depăşim continuu hotare ieşind din noi într-o uimire nesfârşită faţă de noile limite (proiecte, ţeluri) idealuri.”

„Suntem fiinţa indefinită care se defineşte liber în raza neaşezării sale” (scrie Gabriel Liiceanu). Când hotărăşte, îşi afirmă şi cercetează libertatea.
„Omul este însă liber. Libertatea lui constă în alegerea pe care o face între bine şi rău. Aşa că el va alege unul dintre triunghiuri aşa cum alege binele şi-l va respinge pe celălalt ca pe un rău„ (Aristotel, apud. Imre Toth). Când hotărăşte, omul devine răspunzător, deci vinovat pentru greşelile pe care le alege.

Poate cădea în vină comiţând păcate. Jean Delumeau scrie în „Păcatul şi Frica” (foarte interesant), că sunt 2 feluri de păcate: păcat venial şi păcat de moarte.

În general se consideră păcat ceea ce-l supără pe Dumnezeu: patima pentru bani, desfrâu, invidie, trufie, cămătăria etc. Gravitatea comiterii păcatelor este sugerată de Lariat :”dacă am şti ce e (păcatul), ne-ar îngheţa sângele în vene şi ni s-ar ridica părul de pe cap numai atunci când l-am auzit numit; am căuta singurătăţile profunde, peşterile şi cavernele din pustie, ca primii creştini, ca să fim cât mai departe de marile pericole şi de ocaziile de păcat, atât de frecvente în lume (apud. Jean Delumeau).

Prin alegerile sale, omul se poate câştiga sau pierde. Dar, spune Nichita Stănescu „viaţă are numai vinovatul. Părăsirea şi pângărirea geometriei e carnea bietului nostru suflet”. Fiind o miză atât de mare în joc, e importantă atitudinea noastră faţă de limită: o putem anula prin estompare, relativizând-o, resemnându-ne în faţa ei sau acceptând-o.

Atitudini faţă de limită

  • Estomparea limitei – înseamnă nu uitarea existenţe acesteia (dacă ai ignora-o ar însemna că nu ai conştiinţa ei), ci nerecunoaşterea ei.

Carpe diem

Finitatea este trăită ca o succesiune de momente şi de aici şi încercarea de a trăi cât mai bine şi mai intens fiecare moment. Mâncarea, băutura, sexul, drogurile sunt modalităţi de împlinire în acest sens. Vinul „face din prezent o plăcere neumbrită de conştiinţa termenului final al
plăcerii” (scrie Gabriel Liiceanu în „Tragicul”).

Charles Baudelaire îi închină o frumoasă poezie:

„Cânta-n butelii vinul, duh paşnic, într-o seară:
Om urgisit, eu ţie, cu dragoste-ţi închin,
În temniţa-mi de sticlă cu-acoperiş de ceară
Un cântec de lumină şi de frăţie plin.”
 
Ştiu truda, ştiu sudoarea, ştiu arzătorul soare
De care e nevoie pe-un dogorit calnic
Ca eu să capăt viaţă şi suflet şi vigoare
De-aceea nu-s mişelnic cu tine, ci amic.
 
Cad în gâtlejul unui biet om, de muncă frânt,
Şi-o bucurie fără margini mă petrece,
Şi-n pieptu-i cald e-un molcom şi-un minunat mormânt
Ce-mi place mult mai tare, decât o hrubă rece.
 
Auzi tu cum răsună refrene de dumineci,
Cum ciripind speranţa în pieptul meu zvâcneşte?
Slăvindu-mă, te bucuri cu mine să cumineci,
Cu coatele pe masă proptit prieteneşte.” (Charles Baudelaire)

 

limita există doar pentru alţii

În nenorocire ne întâlnim cu limita. Nenorocirea supremă, cea de neînlăturat, e moartea. Dar cum un om nu moare decât o dată,
înainte de întâlnirea cu o asemenea experienţă, limita nu există decât pentru alţii. Ea nu e trăită decât în forma exterioară a ceremoniei. A cel „încă nu” pe care orice om şi-l spune sieşi ori de câte ori a trecut printr-o primejdie de moarte sau când a aflat de moartea cuiva cunoscut nu reprezintă (poate nu neapărat la nivel conştient) decât strigătul de victorie al celui care ştie că şi-a înfruntat limita şi a ieşit câştigător (nu fiindcă a depăşit-o în vreun fel, ci fiindcă nu şi-a atins-o).

 

  • Relativizarea

aici-dincolo

În concepţia creştinilor, limitarea supremă, moartea, nu este văzută ca un final, ci ca o Mare Trecere în Celălalt Hotar – „lumea lui Dumnezeu”. O lume infinit de bună, Raiul, este locul unde se duc bine-credincioşii dup ce au trecut neprihăniţi prin lumea actuală, o lume de dureri şi de pătimiri, unde au rezistat ispitelor de tot felul. Aici vor avea viaţă veşnică, alături de Dumnezeu, dar nu în învelişul corporal (soma), care rămâne în mormânt (sema), ci prin spirit.

disoluţia în tot

În anii ‚20, Ian Christian Smuth formulează un concept de totalitate care va deveni suportul ideatic al unei mişcări cunoscute sub numele de New Age (alte denumiri pe care le va primi: Era Solară, Era de Aur, Era Androgină, Era Păcii, Era Unităţii şi a Armoniei Universale).

Bruno Wurtz, în volumul intitulat chiar „New Age” va încerca să explice această orientare.

Adepţii mişcării consideră că „lumea noastră e, întâi de toate, un halos, o totalitate, din care nu ne putem extrage fără să provocăm o catastrofă”. În această concepţie holistă, lumea este văzută ca o invizibilă conexiune în care există dimensiuni ce transcend timpul şi spaţiul iar harul şi iluminarea există aievea. Individul este important şi îşi depăşeşte limitele (atâta timp cât există) numai ca punct al acestei reţele universale.
Omul new-age-ului nu va mai fi acel homo-sapiens-sapiens, ci homo-naeticus. Prin disoluţia în tot (depăşirea individualismului şi reunirea cu sinele cosmic, întoarcerea către arhetip) omul transformat e mai bun, capătă o nouă viziune asupra realităţii.

Astfel s-ar ajunge la restabilirea unităţii om-cosmos şi prin mijlocirea unei religii unice şi universale care ar fi depăşirea şi împlinirea religiei. Printre personalităţile din diverse peisaje culturale care ar fi militat pentru această viziune sunt menţionaţi Herman Hesse, Nikolas Kazantakis (îmi place mult cum scrie), Mircea Eliade, Marshall McLuhan, Abraham Maslow, Karl Jung şi alţii.

  • Resemnarea în faţa limitei – obedienţa

Limita poate fi acceptată ca inevitabilă, atâta timp cât nu poate fi depăşită. Se ajunge astfel al o împăcare cu sine şi cu lumea a aceluia care
reuşeşte să o accepte, fără mâhnire şi ură. Învăţătura stoicilor ne spune asta încă din Antichitate, numai că sunt destul de puţini (şi fericiţi) cei care
reuşesc să ajungă la deplina împăcare cu limita. Împăcarea cu limita nu înseamnă adoptarea unei atitudini defensive faţă de viaţă, ci încercarea de a face bine cât mai multe lucruri într-un timp limitat (de cauze externe ţie), de a trăi cât mai bine înainte să mori.

Poate că viaţa e într-adevăr doar pregătirea pentru a  muri aşa cum trebuie.

Vina-limita meritată

Acceptarea limitei ca fiind o pedeapsă bine-meritată dată de Dumnezeu oamenilor este caracteristică unor culte religioase. „Am
păcătuit şi Dumnezeu mă pedepseşte, pe drept, pentru greşeala mea, iar eu accept fiindcă aşa trebuie”, gândeşte păcătosul, care se confesează preotului.
Dar dacă opusul păcatului nu e pocăinţa, ci adevărul, cât de vinovat şi de rău poate fi cel care îşi recunoaşte în mod real greşeala şi se căieşte sincer pentru ea?

Necesitatea existenţei limitei?

„Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt Omul, Libertatea , Dumnezeu. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spaţiu populat cu limite. Limita îl închide pe om mai întâi în spaţiul precisului” (Gabriel Liiceanu în „Despre Limită”). Eu ca om, pot (am putinţa şi potenţa) să neg liber o întreagă lume şi să o creez din nou.

Acordăm prea multă importanţă limitelor, de parcă am vrea să ne dovedim nouă înainte că suntem limitaţi. De unde această ciudată nevoie de hotare? Poate că, urmărindu-l pe Aristotel (omul fără lege-fără hotare e cea mai rea fiară), ne temem de noi înşine. Totodată, lucrul
cel mai scump unui om (cel puţin aşa pare) e libertatea lui personală!

pentru aprofundarea chestiunii, mergeţi, vă rog, la sursele de inspiraţie ale textului de mai sus, respective Baudelaire, Charles – „Versuri” (ediţie bilingvă, română-franceză), Delumeau, Jean – „Păcatul şi frica”, Liiceanu, Gabriel – „Tragicul”, „Despre limită”, Noica,
Constantin – „Cuvânt împreună despre rostirea românească” şi Toth, Imre – „Palimpsest”.

Iar dacă vă întrebaţi care este motivul pentru care, la începutul postării, am pus un link spre videoclipul celor de la Mighty Dub Cats, aflaţi că una din limitele mele, la care ajung foarte, dar foarte repede, este muzica House. Nu pot s-o sufăr. N-o înţeleg (sunt aproape convinsă că nu ai ce înţelege din ea). Şi îmi provoacă dureri de cap, dacă ascult mai mult de-o melodie. În mod curios, totuşi, “Magic Carpet” al celor de la Mighty Dub Cats, aşa fără versuri şi aiurit cum e videoclipul, îmi place. De aceea am şi pus link-ul.

În rest, aflaţi că noi suntem bine sănătoase. Sherry tocmai a trecut pe la coafor, iar eu pe la mani-pedi şi ne pregătim să vizităm târgul de carte BookFest. Unde, în seara asta, conform organizatorilor, ar avea concert Luiza Zan. N-am ascultat-o live până acum, dar am auzit numai lucruri bune despre şi de la ea, aşa că o să îmi dau silinţa să mă aflu în public.

Şi-un link spre una din performance-urile ei:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s