Jocuri Sângeroase

Posted on

Povestea din ”Jocurile Foamei” (prima carte a trilogiei cu același nume), de Suzanne Collins, este organizată în jurul ideii de ”vânătoare de oameni.

Aceeași idee vehiculată, spre exemplu, de George R.R. Martin în povestirea ”Week-end într-o zona de război”(1973), inclusă de editura Nemira în volumul ”Zburătorii nopții”, sau de John Woo, unul din cei mai apreciați regizori de filme de acțiune, în pelicula sa de debut – ”Hard Target” (1993), cu Jean-Claude Van Damme în rolul principal. Iar exemplele ar putea continua.

Nu-i o idee nouă, e drept, dar Suzanne Collins este scenarist de televiziune (unele din emisiunile la realizarea cărora a participat fiind nominalizate la Premiile Emmy) și autoare a unei serii fantasy – Underland Chronicles, premiată atât în Statele Unite cât și în Marea Britanie, deci putem afirma că este o foarte bună cunoscătoare a industriei de divertisment – înțeles ca ocupație agreabilă pentru minte, distracție, amuzament, ceva care îți provoacă plăcere. Știe deci, cum să împacheteze o idee, astfel încât s-o transforme într-un produs nu doar vandabil, ci și de succes.

Iar după părerea mea, în best-seller-ul ”Jocurile Foamei”, își dovedește pe deplin aceste calități, atât prin scriitură – simplă și accesibilă, fără prea multe înflorituri stilistice, cât și prin curgerea poveștii – prezentul liniar, ușor de urmărit, cu numai câteva inserții din trecut, necesare pentru a contura mai bine contextul în care are loc acțiunea.

Autoarea nu pune accentul prea mult pe lumea (postapocaliptică, desigur) în care se desfășoară povestea – ţinutul Panem, aflat undeva pe teritoriul dispărutei Americi de Nord, guvernat de Capitol, și împărțit în 12 districte (al 13-lea fusese distrus printr-un atac atomic  în clipa când s-a răsculat împotriva Capitolului) – ci se concentrează asupra unei fete de 16 ani –  Katniss Everdeen (Districtul 12, specializat în minerit), o eroină pe care ți-e absolut imposibil să n-o placi.

Orfană de tată de la o vârstă fragedă și cu o mamă incapabilă să pună pâinea pe masa celor două fete ale sale (ba, după câte se pare, incapabilă să supraviețuiască și de una singură – cade într-un fel de depresie după ce soțul îi moare într-o explozie în mină), Katniss este nevoită să-și asume rolul de adult responsabil pentru ea, surioara ei mai mică și mama sa, într-un district în care toți locuitorii o duc foarte de greu.

Numai că, în afara unui simț foarte dezvoltat al responsabilității și al sacrificiului de sine, eroina noastră este incredibil de curajoasă și suficient de înzestrată la trasul cu arcul încât să meargă în pădurile din afara districtului său (lucru extrem de periculos, întâi că este interzis de legile Panem-ului, apoi fiindcă acestea sunt populate de animale periculoase) și să vâneze, asigurând, astfel, supraviețuirea familiei sale.

Totul se schimbă, însă, în clipa când sora sa – Prim – este aleasă, prin tragere la sorți, să participe la Jocurile Foamei.

Acesta este un eveniment anual televizat, menit să le demonstreze tuturor celor din Panem că nici copiii nu scapă de voința Capitolului. Guvernul alege un băiat şi o fată din cele 12 districte (numiți ”tributuri”), care vor lupta până la moarte între ei. Reality-show-ul se desfășoară într-o arenă virtuală, fără hotare strict delimitate, în care schimbările de peisaj şi de climă sunt guvernate de regizori pentru a face cât mai tensionată lupta pentru supravieţuire, iar dincolo de înfruntarea pe viață și moarte dintre concurenți, fiecare ”tribut” trebuie să supraviețuiască foamei (și setei) care-i poate face inapţi să-și ucidă oponenții.

Ca într-un joc de strategie pe calculator, alianțele între ”tributuri” se fac și se desfac, în funcție de interese ce nu au nicio legătură cu umanitatea sau dragostea (până la urmă, ”Nu poate fi decât un singur câştigător!”), iar vânătoarea devine din ce în ce mai sângeroasă.

Fiecare ”tribut” trebuie să performeze de asemenea natură încât să-și atragă simpatia ”sponsorilor”, care îi pot ajuta furnizându-le diverse obiecte (inclusiv atât de necesara hrană) pe parcursul jocului și, în general, trebuie să nu uite că eroii sunt doar cei difuzaţi la orele de maximă audienţă!

Astfel, Suzanne Collins are toate ingredientele pentru o poveste în care suspansul şi adrenalina sunt la maximum, împănate şi cu momente de candoare și tandrețe, o idilă cu consecințe neașteptate – un show în adevăratul sens al televiziunii, desigur, cu cele mai interesante scene derulându-se în spatele camerelor de luat vederi.

Un show pe care vă invit călduros să-l urmăriți în volumul editat de Nemira, mai ales că, dacă vă place, îi veți putea afla și urmarea, în ”Sfidarea” și ”Revolta”, deja apărute, la aceeași editură, inclusiv în format hard-cover. Aș zice să vă grăbiți, pentru a vă confrunta impresiile de lectură cu adaptarea cinematografică a aceluiași volum, programată să apară pe marile ecrane în luna martie, anul acesta – 2012.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s