oraşul şi câinii

Posted on

Postarea aceasta nu este despre romanul de debut al lui Mario Vargas Llosa –  Orașul și câinii,  apărut în limba română la editura Humanitas -, deşi analogii există, pentru cine vrea să le vadă, între ficţiunea peruanului, publicată acum 51 de ani (1962), şi ceea ce se întâmplă astăzi în România, stat european, democratic şi modern.

orasul

Nici despre îngroparea, la propriu, a problemelor, nici despre interese politice, lăcomie şi corupţie, nici despre iresponsabilitate, nepăsare şi lipsă de omenie, nici măcar despre manipulare şi distorsionare a realităţii, deşi ceea ce aud şi văd de aproape o lună de zile cu privire la câinii comunitari exact la asta se referă.

Postarea aceasta este despre LAȘITATE

Laşitate care, dincolo de sensul definit de Dicţionarul Explicativ Român (LAȘITÁTE (2) lașități, s. f. 1. Faptul de a fi laș, adică om lipsit de curaj și de sentimentul onoarei, mișel; 2. (Concr.) Faptă, atitudine de om laș.), devine, în contextul modului în care este abordată situaţia câinilor maidanezi de către români şi reprezentanţii lor, o  chestiune de  

Moarte 

– după moartea tragică a unui pui de om s-a decis uciderea (oricât ne-am ascunde după termeni, asta înseamnă eutanasierea) tuturor maidanezilor neadoptaţi în termen de X zile (conform unui proiect de lege de modificare a OUG 155/2001 privind cainii comunitari adoptat cu 266 de voturi pentru, de către deputaţii aleşi de români să conducă ţara în numele şi spre binele lor)

şi Viaţă 

– viaţa oamenilor şi a puilor de om care, cel puţin până acum, erau învăţaţi că cel mai bun prieten al omului este câinele, și viața câinilor care au ajuns pe maidane din cauza omului.

Ce s-a schimbat între timp? Sau mai degrabă, în timp?

Laşitatea este mama cruzimii, scria  Michel de Montaigne (1533-1592) acum câteva sute de ani,

Laşitatea e cel mai cumplit viciu, scria Mihail Bulgakov (1891-1940) în urmă cu mai bine de jumătate de veac, în capodopera ”Maestrul şi Margareta” ,

Lașitatea este înfiorător de molipsitoare și, ca toate relele, nu vine nicidecum singură, spun eu astăzi, când  Judecătorii Curții Constituționale a României au dat aviz de constituționalitate pe legea uciderii în masă a câinilor fără stăpân.

În cazul ”celor mai buni prieteni ai omului”, viciul și păcatul ăsta se manifestă prin înmulțirea necontrolată a lașilor care, pentru varii motive – iresponsabilitatea și lipsa de omenie fiind cap-de-linie – își abandonează câinii, respectiv a lașilor care abandonează puii nedoriți ai animalelor aflate în grija lor.

Lașii de acest fel (iresponsabili și neomenoși!) sunt, mai ales, inimaginabil de comozi. O să prefere întotdeauna să arunce ”problema” cât mai departe, în loc să facă cel mai mic efort ca să o rezolve – să caute familii adoptive pentru câinii lor, atunci când nu și-i mai doresc sau nu își mai permit să-i crească, sau să-i sterilizeze, atunci când nu doresc să îi lase să se înmulțească.

Urmează hoții (ați văzut hoț viteaz?) plătiți să aibă grijă de animalele bătute de soartă. Ei fac orice ca să își umple buzunarele cu banii primiți pentru îngrijirea câinilor și nimic altceva. Ba, din păcate, adeseori fac rău – aruncă și ei în stradă animalele pe care le au în grijă, le schingiuesc, iar uneori le omoară.

Să nu credeți că am uitat de lașii care compun în prezent Curtea Constituțională a României, dar pe ei nu-i mai pun la socoteală fiindcă, înainte de toate, îi consider slugi. Și nu ai ”voinței și interesului poporului român”, să fim înțeleși. 

Cercul lașității este completat de ”aleșii poporului” care, în loc să-și folosească influența pentru a crea (și pune în aplicare!) legi menite să împiedice abandonul animalelor și actele de cruzime față de acestea și să îi pedepsească pe lașii mai sus menționați (începând cu cei care își abandonează animalele sau nu le tratează bine – era să scriu omenește, dar am stabilit deja că lașii sunt niște mișei – și continuând cu cei care nu își respectă angajamentele și obligațiile asumate în fișa posturilor, fie că vorbim de angajații instituțiilor de stat, fie de cei ai organizațiilor non-guvernamentale cu scopul declarat de protecție a animalelor), se folosesc de dramele oamenilor și ale celor mai buni prieteni ai lor ca să obțină noi numiri în posturi de reprezentare a ”voinței poporului” sau pur și simplu în posturi bine plătite și cu influență.

Aici, cercul se deschide într-o spirală, fiindcă o parte a ”poporului” este alcătuită exact din lașii despre care vorbeam mai sus și care, zilele astea, strigă senin că vor eutanasierea tuturor câinilor vagabonzi (de parcă ar avea habar ce înseamnă asta sau cât costă – că tot îi preocupă atât costurile întreținerii câinilor din adăposturi!).

Iar lașii se înmulțesc, pe zi ce trece, fiindcă lașitatea este alegerea (da? alegerea!) cea mai comodă, o alegere foarte bănoasă pentru unii, o alegere  atât de molipsitoare încât îi face până și pe legiutori și cei care au în grijă respectarea normelor să creadă că a devenit o trăsătură dominantă a românilor pe care îi reprezintă.

Și ce-i mai rău, spirala asta lașității urcă, sus – sus, acolo unde copii de astăzi, devin adulți își vor învăța copiii că amărâții de câini vagabonzi (cele câteva rase care vor scăpa extincției) nu le sunt cei mai buni prieteni, ci niște fiare care trebuie eutanasiate.

Și nu le vor spune nimic despre vina/ lașitatea bunicilor, care au ales să ”rezolve” o problemă creată tot de ei (da, câinii ăștia sunt pe stradă tot din vina oamenilor – care i-au abandonat, nu i-au sterilizat și nu i-au ținut/îngrijit în adăposturi) în cel mai laș mod cu putință. Le vor spune, probabil, despre ce definește omul ca unica ființă din regnul animal înzestrată cu rațiune, despre ce înseamnă omenia, curajul, compasiunea, eventual ce presupune să fii responsabil, să protejezi natura și altele asemenea.

De asta îmi pare că modul în care abordăm, în prezent, situația câinilor comunitari, este o chestiune de Viață și Moarte.

Trecutul este uşa viitorului, scria Bogdan Petriceicu Hașdeu, iar după ce am aflat astăzi și decizia CCR (deși, sincer, mă așteptam la ea), să spun că sunt dezamăgită de viitorul pe care îl întrevăd relației Oameni și Oameni (!) și Câini este prea puțin.

Nu-mi mai rămâne decât să vă rog, pe cei care puteți și vă permiteți, 

Salvați un câine vagabond!

Vă va fi cel mai fidel prieten, vă va iubi necondiționat și vă va umple viața de bucurie. Știu ce spun fiindcă două suflete mari, în trupuri mici, mi-au îmbogățit viața și mi-o îmbogățesc zi de zi cu prezența lor.